REPORTAJ | Vocile oamenilor muncii, „îngropate” de dictatură. Povești mai puțin cunoscute ale Capitalei, din „Epoca de Aur”

Poveștile oamenilor obișnuiți din perioada anilor ‘80, cu emoția, suferințele și idealurile lor sunt duse mai departe de Asociația București. Turul ghidat „Victoria Socialistă”, organizat zilele trecute și la care au luat parte și reporterii Buletin de București, încearcă să răspundă unor întrebări precum: „Ce muzică ascultau?”, „Ce mâncau?”, „Ce învățau?” proletarii aclamați în propaganda comunistă. Deși la o primă vedere întrebările pot părea banale, acestea ascund mărturii dureroase și sacrificii inimaginabile. Răspunsurile, mai jos, împachetate după o lungă plimbare prin centrul Capitalei. Pentru că istoria se învață cel mai bine, cu bătături, prin povești „la firul ierbii”.

Când m-am născut, trecuseră aproape 13 ani de la Revoluția din ‘89. Cei din jurul meu se rezumau la a spune succint: „Nu era bine nici pe vremea lu’ Ceașcă, dar nici acuma nu e”. În mare, tot ceea ce știam despre comunism se baza pe cele câteva pagini din manualele de istorie dedicate regimului. Concepte precum „partidul unic”, „cultul personalității”, „naționalizare” sau „raționalizare” erau simple caracteristici „pe hârtie” ale unui regim totalitar, nimic mai mult. Ceea ce sistemul de învățământ eșuează să ofere, cel puțin din perspectiva mea, am găsit duminica aceasta la umbra unor copaci din Parcul Unirii.

Turul ghidat „Victoria Socialismului” a început în apropierea Monumentului cu Ceas din parc. Într-o dimineață însorită de week-end, specifică sfârșitului lunii aprilie, aproximativ 30 de persoane s-au strâns laolaltă pentru a asculta povești mai puțin cunoscute din „Epoca de Aur”. În următoarele patru ore, cu picioarele „șubrezite” și urechile ațintite către ghizi, am străbătut Centrul Capitalei.

Turul a avut opt opriri, mai exact: Parcul Unirii – Hanul lui Manuc – Palatul CEC – Sediul miliției – Sediul Securității – Tipografia Universul – Sala Palatului. Deși erau locuri prin care trecusem de zeci de ori înainte, am ajuns să mă simt în excursie în orașul meu natal.

Huliganism, parazitism și mesaje neconforme

Realitatea Partidului Comunist Român arăta complet diferit față de realitatea secolului XX. Și față de realitatea proletariatului, de altfel. Nu existau protestatari, ci doar „huligani”. Nu existau șomeri, ci doar „paraziți”. Nu existau mesaje anticomuniste, ci doar „neconforme”. Desigur, toate aceste acte erau consemnate în Codul Penal de la acea vreme și oricine se făcea vinovat de ele, putea ajunge cu ușurință la închisoare.

„Neconform” pare să fi avut multiple sensuri în perioada comunistă. Putea însemna un bărbat cu păr lung sau o femeie cu minijupă. Pentru ca poporul să fie „în conformitate” cu doleanțele partidului, exista Brigada Moravuri care bântuia străzile Capitalei. Cetățenii erau intimidați și puteau ajunge chiar și la închisoare din cauza aspectului fizic. Existau totuși și excepții. Iată o adeverință pentru păr lung, prezentată în cadrul turului:

Și orientarea sexuală, excluzând heterosexualitatea, era o infracțiune pentru care puteai plăti, chiar și cu viața. Persoanele gay, dar nu numai, trăiau cu groază că vor fi ridicate de miliție din propria casă. Inclusiv cele care pur și simplu nu se potriveau stereotipului de „heterosexual” puteau fi persecutate. Acesta a fost și cazul unui bărbat de vreo 35 ani, necăsătorit. De la o simplă bănuială, a ajuns să fie snopit în bătaie de milițieni.

Am auzit povestea sa chiar în fața sediului Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, fostul sediu al Miliției.

De altfel, ultima condamnare la închisoare din România, pe baza orientării sexuale, a avut loc în 1996, la șapte ani după Revoluție. Articolul 200, cel care incrimina relațiile homosexuale a fost abrogat în 2001, la aproape 12 ani de la revoluție, datorită presiunilor din partea Uniunii Europene și a societății civile.

Alfabetizarea și „dragostea pentru partid” merg mână-n mână

În ceea ce privește rata de alfabetizare din România interbelică, existau discrepanțe foarte mari între diferite regiuni ale țării, am mai aflat în cadrul turului ghidat. Dacă într-un județ precum Brașovul, procentul trecea de 80%, acesta scădea în alte județe sub 20%.

Preluând modelul sovietic, comuniștii au decis reorganizarea sistemului de învățământ românesc. Reforma învățământului din 1948, una dintre primele legi adoptate odată cu instaurarea definitivă a comunismului, își propunea „lichidarea analfabetismului”. În acest sens, printre altele, era prevăzută organizarea unor cursuri speciale de alfabetizare. Acestea aveau o durată de 1-2 ani și se adresau persoanelor cu vârstă curprinsă între 14 și 55 ani, potrivit Decretului nr. 175.

Într-adevăr, regimul comunist a grăbit procesul de alfabetizare a României. Însă cu ce preț?

„Oriunde merg,

În tot ce simt

Alături ești

Iubit partid!

(…)

Ești câmpul verde,

Ziua senină

Hidrocentrala

Ce dă lumină”

Versurile au fost scrise în primăvara anului 1989, cu cerneală albastră, pe un caiet dictando. Scrisul îi aparține lui Petru, pe atunci, elev în clasa I, nu știm la ce școală. Poezia pare să fi fost scrisă după dictare. Un lucru rămâne cert: propaganda nu se oprea la poarta școlii ci înflorea în ghiozdane și bănci.

Elevii învățau de pe manuale unice, cel mai adesea traduse direct din limba rusă. Anumite materii au fost „reorganizate”, cele „inutile”, pur și simplu desființate. În timpul regimului ceaușist, se punea accentul pe cultul personalității: copiii învățau încă din ciclul primar că toate progresele i se datorau secretarului general. Dacă acum, în majoritatea sălilor de clasă, tronează pe perereți vreo îcoană sau vreo personalitate din sfera culturală ori științifică, pe atunci, nelipsită era fotografia „tovarășului”, alături de însemnele comuniste, deasupra catedrei. Știu că zâmbiți, cei mai în vârstă, după ce ați parcurs rândurile de mai sus, dar generația mea nu prea știe aceste aspecte, care au ajuns banale după ce s-a tras o linie cu sânge, în ’89, după aproape 50 de ani de comunism.

Lipsurile din „Epoca de Aur”

În primăvara anului 1989, Nicolae Ceaușescu anunța victorios achitarea datoriei externe a României. În doar 14 ani, fuseseră plătite circa 21 miliarde de dolari, dintre care peste șapte erau dobânzi. De atunci, datoria externă a țării a continuat să crească, 1989 rămânând singurul an în care aceasta era zero. Mulți spun că era oarecum inevitabil colapsul economic din anii ’90, după atâția ani de subfinațare a cercetării și fără investiții în industrie care să țină pasul cu evoluțiile tehnologice globale. Plus că la mijloc ar mai fi și „băieții deștepți”, care au intrat deja în folclor, după ’90.

Plățile au fost realizate, dar populația sacrificată. Măsurile restrictive precum raționalizarea alimentelor și a consumului de energie electrică/ termică au scăzut calitatea vieții oamenilor de rând, mai ales în centre urbane precum Bucureștiul. Nomenclatura a rămas, în mare parte, neafectată. Exporturile au crescut în detrimentul aprovizionării pieței interne, motiv pentru care nici măcar faimoasele „cartele” nu reprezentau o garanție că cetățenii își vor primi „rația”. Cozi parcă nesfârșite se formau în fața magazinelor, doar pentru câteva grame de zahăr și câțiva mililitrii de ulei. Mulți se așezau la coadă fără să știe ce urmează să cumpere iar piața neagră a alimentelor înflorise.

Lipsurile te forțează să te adaptezi, să găsești alte modalități de supraviețuire. 

„ – Ce faceți aici?

  –  Învățăm!”

Acesta a fost răspunsul unor studenți prinși în chiloți și cu ochelari de soare, în camera de cămin, în timpul iernii. Cum în anii ‘80 căldura era mai degrabă un lux decât o necesitate(cel puțin în viziunea ceaușistă), oamenii apelau la tot felul de metode „clandestine” pentru a se încălzi. În trecut, auzisem în treacăt că una dintre cele mai populare era confecționarea unui reșou dintr-un bloc de BCA și un cablu electric. Studenții din Regie, viitori ingineri, au fost puțin mai inventivi: aveau, atârnate de tavan, nu mai puțin de 70 becuri legate în serie. Din moment ce nu puteau controla intensitatea luminii sau a căldurii, renunțaseră la haine, rămânând doar cu câte o pereche de ochelari de soare.

Despre „Timpuri Noi” am aflat tot în cadrul turului. Povestea trupei „new wave” începe în 1981, în Capitală. Cu versuri precum „Drumul spre lumină trece prin uzină” sau „Becule, stai aprins, becule!/ Noi te iubim”, formația a captat rapid atenția Securității. De fiecare dată când erau întrebați ce cântă, răspunsul era același: versuri de George Topîrceanu.

Asociația București și „Turul lui Bogdan”

Turul Revoluţiei din 1989 este un proiect gratuit al Asociației București inițiat în anul 2008 ce își propune să trateze într-un mod accesibil informații mai puțin cunoscute despre momentele ce au schimbat în mod ireversibil istoria recentă a României. Din acest an, se desfășoară sub egida Muzeului Ororilor Comunismului în România – MOCR.

În urmă cu cinci ani, asociația a decis că evenimentele anilor ‘80 merită un tur separat și așa a apărut „Victoria Socialistă”. Cea de-a doua parte a turului se concentrează exclusiv pe evenimentele din decembrie 1989, în special pe povestea „oamenilor obișnuiți, cu întâmplări extraordinare, cu sacrificii greu de imaginat”. Aceasta va avea loc în luna august.

Mama lui Bogdan Stan s-a întâlnit cu noi de curând, ne-a primit acasă la ea, anul trecut. Ne-a arătat mai multe documente de atunci de medicină legală, mai multe diplome, mai multe amintiri despre fiul ei, care a fost cu adevărat un erou și la baricadă și la televiziune. Și vrem ca turul de data viitoare să-i fie dedicat lui.

octavia Cornea, Asociația București

Cea mai recentă ediție a turului „Victoria Socialistă” a avut doi ghizi: Alexandru Binescu și Octavia Cornea. Principala sursă a informațiilor constă în discuții directe cu revoluționarii, dar și cărți/ studii istorice. În ultimii 16 ani, au fost organizate circa 500 de interviuri cu cei care au prins perioada comunistă, fiecare cu mărturisiri proprii, cu puncte de vedere variate.

Dorința noastră este să ducem mai departe poveștile oamenilor obișnuiți, cu emoția, cu suferințele și cu idealurile lor.

Alexandru Binescu, Asociația București

Tururile sunt organizate strict din pasiune, fiecare membru al asociației lucrând în domenii diverse, fără vreo conexiune vădită cu studiul perioadei comuniste. Organizația își propune să devină vocea acestor oameni într-un mod echilibrat, accesibil, astfel încât poveștile lor să nu fie uitate.

Editor: Cătălin Doscaș