Undeva pe Știrbei Vodă, câteva familii de albine împart locuința, dar și obiceiul de a vizita Cișmigiul, cu oamenii care vin la birourile din clădirea pe al cărei acoperiș își au stupii. Ele se află acolo de prin 2018, și până în prezent au oferit lecții despre coabitarea cu natura multora dintre noi.
Ateliere educative, organizate cu ajutorul Grupului de Inițiativă Civică Cișmigiu, oferă posibilitatea unei întâlniri intenționate cu polenizatorul respectiv în care, în loc să fie vorba despre două universuri separate care se întâlnesc întâmplător într-un parc, este vorba de un singur univers în care un agent încearcă să-l înțeleagă pe celălalt. Sună științific, nu? Ei bine, la fața locului, nu e chiar așa. E mult mai simplu.
În week-end-ul care tocmai s-a dus, am participat la un atelier de apicultură, probabil ultimul de anul acesta, tema lui fiind „pregătirea albinelor pentru iernat”. Ghidul nostru a fost Marian Stoica, fondatorul lastupina.ro și al Asociației Pentru Protecția Albinelor și Polenizatorilor Sălbatici.
Suntem pe terasa unei clădiri din strada Știrbei Vodă. Alex Oprița, reprezentantul de la Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu, spune că, de fapt, suntem „într-o altă dimensiune a Bucureștiului”:
„Mi se face dor de starea pe care o am când vin aici, pe terasa clădirii. Pare un fel de lume paralelă cu cea de la nivelul străzii, în care ești concentrat doar pe munca din stup, pe interacțiunea cu ele și, bonus, ai o vedere panoramică frumoasă a orașului. Pare că e o mică insulă secretă pe care o accesezi poarta magică a liftului, urci patru etaje și ajungi într-o altă dimensiune a Bucureștiului, una pe care o știm doar noi” a spus Alex, pentru Buletin de București.
O întâlnire ca toate celelalte
Când spun că a fost o întâlnire „ca toate celelalte” mă gândesc la două lucruri: în primul rând, la actul aproape ritualic, să-i spunem ancestral, al omului de a se îngriji de albine, apreciind atât insecta și modul ei de viață, cât și produsul dulce, știind că la final, albina, prin participarea sa în același ecosistem ca el, îi va returna favorul.
Acest lucru nu-l spun eu, îl spune faptul că, de când omul a început să scrie despre viața lui, agricolă în mod special, dar și mitologică, albinele au făcut și ele parte din ea. În Grecia antică, albinele erau asociate cu purtători ai mesajelor divine. Însă, în timp, aprecierea a devenit una strict materială.
Cu aceeași grijă, dar cu mai multe informații, se poartă și apicultorul în ziua de astăzi (un apicultor care apreciază, ca înainte, mai mult albina decât profitul, cel puțin). Și așa au avut grijă Marian Stoica și cei de la Grupul de Inițiativă Civică de albine, cât și de noi, participanții de la workshop.
Al doilea motiv pentru care spun că a fost o întâlnire ca toate celelalte este pentru că am aflat, ulterior momentului în care începusem și eu să descriu atmosfera astfel, că participanții de la aceste întâlniri iubesc natura, albinele și animalele, în general. În ciuda faptului că o astfel de întâlnire oferă speranță cuiva care crede că suntem sortiți unei catastrofe de mediu, este foarte important ca mesajul acestor cursuri să ajungă și la cei cărora le este frică de albine.
„Biodiversitatea înseamnă că nu ai mereu ceva material de câștigat”
Există multe discuții cu privire la apicultura urbană, și nici măcar subiectul supus discuției nu este întotdeauna clar: vorbim de apicultură industrială sau „de hobby”?
Este vorba, în general, despre a doua variantă, deoarece intențiile sunt de a „salva” natura, iar strategiile adoptate, de multe ori, de agenți orientați spre profit, spre orice fel de câștig material, nu sunt cele mai „ecologice”.
Cum diferă mierea produsă „la oraș”? Salvăm sau nu salvăm mediul? Ce putem face, până la urmă?
Literatura de specialitate pe subiect s-a înmulțit în ultimii ani, după ce mai multe orașe mari ale lumii au promovat apicultura urbană precum „Berlinul Bâzâitor” și cam toată Slovenia. Apicultori urbani exista, în afara unei strategii naționale, în mai multe capitale ale lumii din Londra (unde numărul lor s-a dublat, din 1999 până acum) și până în Hong Kong sau Sydney.
Dar haideți să rămânem la București. După cum am aflat și de la Marian Stoica, mierea de oraș poate fi mai bună și mai sănătoasă decât cea produsă în afara lui: asta din cauza pesticidelor și tuturor substanțelor folosite în agricultură, dar și a faptului că, de multe ori, există o diversitate mai mare a plantelor de unde albinele își adună polenul.
Cu toate că ne pot oferi o miere mai bună, nu înseamnă că ar trebui să mutăm industria apicolă în oraș: albinele melifere, adică cele mai populare, care produc miere, reprezintă o parte mică din totalul polenizatorilor naturali, iar toți aceștia trăiesc într-un echilibru cu restul elementelor ecosistemului din care fac parte. Aglomerarea unei regiuni cu albinele care „ne convin” poate duce la dispariția albinelor sălbatice din zonă, care sunt la fel de importante.
Ar trebui ajutate și protejate și speciile sălbatice de albine, prin asigurarea de zonă verde diversă pentru hrană, de exemplu. Cea mai importantă este, în schimb, coabitarea oamenilor cu albinele. Însă oamenilor le e frică de ceea ce nu cunosc, mai ales dacă nu conștientizează importanța pentru mediu a celor de care le este frică.
„Cred că ar fi nevoie de extinderea unor proiecte de educație pentru biodiversitate la o scară mai largă, nevoie care se vede dacă ne uităm la reacția generală a publicului față de orice animal care e considerat puțin mai neobișnuit și pe care îl vedem în parc. În felul acesta, multora ajunge să le fie frică de șerpi inofensivi specifici zonelor cu apă și care, la finalul zilei, arată doar o bună funcționare a ecosistemului. Există oameni care, dacă îi văd, îi omoară sau se sperie de ei. În schimb, dacă ar înțelege că locul animalelor sălbatice e chiar acolo, în parc, că nu reprezintă un pericol și e un semn bun că încă sunt prezente în natura urbană, poate că anumite tensiuni sociale nu ar mai exista” , a spus Alex Oprița, pentru Buletin de București.
Ignoranța nu garantează siguranța
În cadrul atelierului ne-a fost asigurat echipamentul de protecție necesar: plasa neagră din fața ochilor amintește puțin de măștile de scrimă. Nu ne-am duelat cu albinele totuși. Ni s-a spus că albinele nu atacă, în condiții normale, decât dacă se simt în pericol, mai ales având în vedere că pentru ele, atacul ar fi un act sinucigaș. Dar să le „deranjezi” casa nu se cataloghează drept „condiții normale”, așa că apicultorii folosesc inclusiv o afumătoare: este de preferat să se folosească iască ori lavandă.
Potrivit lui Marian Stoica, în momentul în care simt fumul, albinele se sperie de un potențial incendiu, așa că instinctul lor le spune să-și facă provizii pentru situația în care le va arde stupul. Amețesc puțin, de asemenea.
Alex Oprița ne-a povestit cum comunitatea civică încearcă, cu ajutorul lui Marian, să educe:
„Marian Stoica, apicultorul cu care lucrăm, are un proiect educativ în cadrul căruia merge în școli cu un stup de observație, în care albinele sunt închise ermetic. Acesta explică copiilor cum funcționează familiile de albine, de ce trebuie să se ferească și de ce nu. Copiii, culmea, sunt foarte deschiși, ei nu au încă aceste frici”.
Bănuiesc că și copiilor le vorbește cu aceeași atitudine calmă și grijulie, specifică unui apicultor pasionat. Tratate cu grijă, albinele sunt mult mai prietenoase decât par:
Cu ce ajută un proiect educativ?
Lumea se dezvoltă, incluzând aici legislațiile privitoare la apicultură sau strategii de „salvare a mediului”, în funcție de setul de valori și opinii după care locuitorii ei se ghidează. În momentul acesta, și ultimele din istoria recentă, am fost concentrați pe a produce și pe a consuma, iar unele studii susțin cum, pentru a găsi o soluție pentru mediu, trebuie să gândim în afara structurii „capitalo-centrice”: în cazul de față, să nu vedem lipsa unui produs ca pe o pierdere, de exemplu, și să înțelegem că un câștig nu trebuie să fie neapărat financiar.
În orice caz, în primul rând trebuie să învățăm să coexistăm cu natura din jurul nostru. Frica poate să producă efecte mai de speriat decât obiectul inițial al fricii, după cum ne-a spus Alex Oprița:
„Nu credem că ar trebui permisă creșterea albinelor în scop agricol în București, adică pentru profit, dar observăm că e important să existe proiecte de educație similare cu al nostru pentru ca oamenii să aibă ocazia de a interacționa cu albinele și cu alte insecte. Până la urmă, e și un mod de a face terapie, de a preîntâmpina diverse frici și fobii pe care le avem pentru că nu înțelegem cum se comportă animalele, nu știm cum să tratăm interacțiunea cu ele și o tratăm cu frică. Iar asta de multe ori cauzează distrugeri. Mi-aduc aminte că am citit anul trecut un articol apropo de subiectul acesta cum că, în Popești Leordeni, cineva voia să distrugă un cuib de viespi, i-a dat foc și astfel a încendiat întregul bloc.
Așadar, frica, de multe ori, poate să nu fie doar o chestie personală, ci să provoace distrugere și celor din jurul nostru.”
Povestea din spatele cortinei
Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu este un grup de cetățeni care și-au propus să se implice în dezvoltarea cartierului lor. În universul albinelor au intrat prin 2017-2018, când au pornit de la doi stupi pe o clădire de birouri din zona Cișmigiului.
Albinăritul de oraș face parte din proiectul Grădina cu Oameni, început în 2017, și este structurat pe patru ramuri: ornitologie, grădinărit urban, ecologie sonoră și apicultură. Cea din urmă este acum la iernat și poate, la primăvară, se va trezi într-o lume mai bio-diversă.
