E caniculă, ne topim cu toții mai ceva decât Olaf din Frozen, așa că șeful meu de la Buletin de București înțelege că în perioada asta nu prea pot merge pe la evenimente, pentru că eu am picioare scurte, asfaltul fierbinte îmi arde lăbuțele și căldura îmi bate direct în burtă și în față și-mi piere cheful de orice.
Nu același lucru îl putem spune despre Nora, pisica mamei fără un ochi (fie vorba între noi, cred că jivina asta a fost pirat sau altceva la fel de rău într-o viață anterioară, la cât fură din gențile oamenilor care ne calcă pragul), care s-a autointitulat impresara mea și m-a trimis la muncă.
A calculat ea și a stabilit că din banii primiți pe ultimul reportaj nu-i ajung pliculețele cu mâncare umedă pe care le-am cumpărat pentru ea și pentru Leta, cealaltă pisică, și că trebuie să produc mai mult. Nu a contat în ochiul ei că mie mi-am păstrat mai puțin de jumătate din coșul de cumpărături! Așa că iată-mă cum am plecat să fac un nou reportaj. Am ales bine: Asian Food Fest, așa că ar trebui să găsesc și ceva bun pentru mine acolo.
Cum îi spune numele, este un festival de mâncare asiatică, unde poți găsi ramen, supa vietnameză Pho Bo, supa Thai, kimchi, colțunași, kebap turcesc, padthai, kebap iranian, dolma, matcha tea, masala tea. Toate astea sună exotic, însă parcă văd că mami îmi va spune că noi, cățeii, nu avem voie să mâncăm așa ceva, dar eu cred că e doar zgârcită, dacă mă întrebați pe mine.
Oameni din 18 țări sunt acolo: Japonia, China, India, Turcia, Iran, Vietnam, Thailanda, Indonezia, Coreea de Sud, Siria, Irak, Afganistan, Malaezia, Palestina, Emiratele Arabe, Sri Lanka, Nepal, Filipine. Așa-i că sunteți impresionați de câtă geografie știe un cățel?
Pentru că stăm la naiba-n praznic iar festivalul e în parcul Titan, trebuia să mergem cu vreo trei metrouri. M-am îngrozit și mi s-a ridicat toată blana pe mine: iar ar trebui să urc și să cobor o mulțime de scări!
Dar i-a dat Dumnezeul cățeilor mamei gândul cel bun și a descoperit că există Bolt Pet: adică un fel de taxi care te duce pe tine și pe animalul tău dintr-un loc în altul. În mașină l-am cunoscut pe Tudose, șoferul, care mi-a spus că sunt frumoasă și cuminte. Aproape am leșinat de plăcere, căci cui nu-i place să fie complimentat?
I-am spus că merg să fac un reportaj, pentru că-s primul reporter canin din întreaga țară, iar el a râs: „Cum este posibil așa ceva?”.
Tudose, dacă citești acest articol, află că e posibil. Sunt eu, Lisa. Și mi-a plăcut de tine, că te-ai purtat foarte frumos!
Am ajuns în parcul Titan, dar nu am mai prins parada costumelor populare, căci eram tare curioasă să văd cum se îmbracă oamenii din diverse colțuri ale lumii. Cu siguranță, mult mai bine decât mama mea, care n-are niciun fel de simț estetic.
Mai jos vă las fotografii și filmări, ca să vedeți ce activitate intensă am avut.
Oameni mulți, mâncare multă, eu n-am voie nimic din ce mănâncă ei. Cică nu-mi face bine.
Mă întâlnesc cu Diana, prietena mamei. E și prietena mea, din moment ce nu s-a supărat pe mine, pentru că ultima dată când am fost la ea acasă i-am ascuns niște carne sub canapea și un ou fiert sub pernă.
Apoi mergem în explorare. Găsim tarabe cu tot felul de mâncăruri.
Mi-a plăcut cum arăta mâncarea aici, la indieni. Dar nu am avut voie să gust; nici măcar o bucățică mică! (Dacă bunica ar fi fost cu mine, lucrurile ar fi stat cu siguranță, altfel, fiindcă ea mă hrănește cu toate bunătățile pe ascuns!)
Și japonezii au stand aici. Aveau ramen din ăla bun, de care mânca Naruto înainte să se bată cu dușmanii. Nici din ăsta n-am voie să mănânc, așa că plec mai departe, TOTAL DE-ZA-MĂ-GI-TĂ!
Chiar nu-mi dau seama cum aș putea scrie un reportaj despre mâncare când nimeni nu mă lasă să gust nimic! Oamenii sunt tare nebuni câteodată! Dăm de o rulotă cu altă mâncare indiană. Poate o fi bună, dar nici din asta nu am voie! Simt că voi pleca de aici cu coada între picioare! Speranțele mele de-a mânca ceva bun se micșorează de la un minut la altul!
Ajungem la standul cu mâncare coreeană. Mă pregătesc și aici să miros, să oftez și să plec mai departe! O doamnă foarte drăguță ne-a explicat că aici puteți găsi grătar coreean, care se mănâncă altfel decât cel pe care-l știm cu toții, kimbap (un fel de sushi, dar coreean) și a mai zis și ceva de niște tăieței din cartofi dulci, fără gluten. Eu nu știu care-i faza cu chestia asta numită gluten, dar cred că înțelegeți voi mai bine.
Dar stați! Mi s-a făcut dreptate! Grătar coreean AM VOIE să mănânc! Carnea era numai bună, nu avea condimente și a fost absolut delicioasă!
La început mi-a fost rușine. Dacă fanii mei vor crede că am luat șpagă? Ori eu sunt o cățelușă onorabilă!
Dar apoi, dacă tot m-a îmbiat, am mâncat. Și a fost absolut delicios!
Așa că, drept mulțumire, am făcut și o poză cu Ștefania, patroana restaurantului coreean. Consider că am ieșit foarte bine în poza asta.
După mâncare, ne-am plimbat prin parc. Și am găsit niște bărbați din Sri Lanka, îmbrăcați în costume tradiționale. Aveau niște fuste, coifuri, bănuți pe ei. Nu prea era nimic de furat sau cu care să mă joc pe acolo. Dar cred că pisicile mele ar fi fost impresionate de ciucurii lor.
I-am lăsat pe “ciucureni” și am mers în partea cealaltă a parcului Titan. Timp să ai: ateliere de slime, picturi cu henna, linguri, cărți, semne de carte, cosmetice, haine, evident, toate asiatice.
Trebuie să vă mărturisesc că mi s-a strâns sufletul când am trecut pe lângă taraba asta cu pisici de pluș pe care scrie „Te iubesc!”. Mă gândesc cu obidă că Nora nu mi-a spus niciodată așa ceva! Nu pare să mă iubească, ci doar vrea să mă exploateze. Noroc cu Leta, că ea e prietena mea și mă iubește muuuult de tot.
Oh, nu! În capătul parcului se proictează un film! Unul japonez! Dacă este cu Takeru Satoh, mă arunc în gârla din parc! Nu mai suport să dau de el și aici! Parcă nu e de ajuns că-mi face mami urechile calendar acasă, fiindcă se tot uită la filme cu el, că cică e actorul ei japonez favorit! Ah, am scăpat! E altceva: „Every Day a Good Day”, în regia lui Tatsushi Omori.
Într-un final, alegem o terasă din parc, unde adulții beau bere, iar eu apă și pot sta liniștită sub o masă, ca să-mi trag sufletul.
Cam atât de aici, pentru azi. Eu sunt Lisa, reporterul canin de la Buletin de București! La revedere, Sayōnara, Zàijiàn, Alavida, Güle güle, Tạm biệt… și gata că se strică Google Translate. Ah, și cădurosul(of!), ham, ham!
lasă un comentariu