Buna ziua! Transmit de la Tiraspol! Voie bună, feudali! Transmit din Otopeni, de la nouă kilometri de Arcul de Triumf. Ca scrib, pardon reporter, mi-am înființat fizic trupul și intenția vădită de a pătrunde la o ședință de consiliu local organizată într-un oraș care-i guvernat, în teorie, de Constituția din 1991. Un oraș legat de București în/cu lanțuri.
N-am acreditare, care ar fi trebuit cică musai, discutabilă fiind afirmativ la nivel de două zile după ce boierii locali s-ar întruni dedicat pentru mine, aflu la fața locului. Acreditare sau firman, în funcție de epocă. Sincer nu știu unde am nimerit. Ce descopăr legat de România contemporană, după zeci de ani de acoperit diverse administrații publice locale, e Jilțul Primarului Gheorghe, rămas liber în urma vizitei de la ”Beciul Domnesc”, de acum câteva luni, pentru că s-au prins dorobanții că are mâna lungă.
Bine, am mai observat niște marmură neagră care îmbracă stâlpii până-n tavan, niște panouri LED dreptunghiulare sus de tot, legate la curent electric, care imitau iluminatoare cu soare natural, uși din lemn masiv, oricum, n-ai zice că ești în Evul Mediu.
Legat de Jilțul Primarului Gheorghe, vă zic și cât a costat, pentru că Buletin de București a scris despre asta aici. Nimeni nu se așează pe el. Blestem, respect, vrăjitoarele și vracii într-ale comunicării politice să mă judece.
Am amenințat cu potera, pardon Poliția, să fiu lăsat în pace ca sa mă așez cuminte în sala de consiliu și că nu plec de-acolo decât luat pe sus. Mi-a și tremurat mâna de nervi, ca la război, când am scos o legitimație de presă rătăcită prin rucsac, printată pe genunchi, cu eroare, în culoarea roz, de editorialistul BdB Cosmin Pojoranu, la vremuri de nevoie.
Noroc de bicicleta de pe nas prin care am făcut contact vizual cu sprâncenele ca sfincterul către domnul Constantin Clim, viceprimarul Otopeniului, diriguitor de ocazie, atunci când i se șoptea la ureche cauza mea.
Domnia sa e principalul ales local care nu îndrăznește să se așeze pe jilțul Domnul Gheorghe. Ah, n-am zis: Boierul suprem a fost și puțin reținut la conacul-domiciliu după ce a ieșit din ”Beciul Domnesc” iar acum mai trece din când în când pe la Agă, să bea o cafea de la Stanbul, pentru control judiciar, după un jaf din vistierie care poate fi măsurat în căruțe pline cu euro, în linie, din fața Dregătoriei și până în parcare la IKEA.
În fine, situația s-a potolit de la sine, după ce toată lumea s-a uitat la mine ca la urs iar domnul Clim a dat din cap afirmativ. Na, urși la Otopeni, domnu Tanczos Barna!
Loc, ioc.
O mână de „țărani liberi” care stăteau în picioare nemulțumiți că învățătorii n-au loc în Odăile(Ha!) destinate învățământului, cu jalbe-n proțap, m-au împins să mă așez cu leptopisețul în brațe, pe un scaun eliberat ca prin minune, undeva în partea dreapta a alcovului administrativ.
Mi-am dat seama unde naibii am nimerit după ce în reflexia ecranului mai figura încă un ochi, în afara celor patru ai mei. Doi naturali, doi cu spițe, și încă unul de la un domn care ar fi putut să-mi vândă un BMW Ursuleț, condus de o bătrânică din Germania, „la ofertă, boss”, dacă nu aș fi fost atent. Practic, cota la pariuri oscila între “plec pă diesel” sau “nu mai plec deloc”. Vorba aia, ești sănătos atât timp cât ai rotulele și metatarsienele întregi.
Mi-a făcut și o poza la monitor, cred, la un moment dat, dar mi-a fost frică să întorc capul că poate-mi trebuia, Doamne ferește, niște leucoplast pentru bicicletă, ulterior.
În colțul unde m-am așezat mirosea literalmente a parfum și alifie de frizerie, a lanțuri, ghiuluri, și barbă cu dichis. Tot aici, mai era un domn despre care aș fi putut jura că-i la sala de forță. Îl auzeam doar cum trage la piept, dar pe interior, cu părerile despre mine. Din nou, am avut o reținere să mă uit, din lipsă de leucoplast.
În stânga alcovului, era Opoziția, adică dușmanii posedați ai cnezatului Ilfov. Unul n-ar fi spus un ”da!” simplu, fără întrebări ofensatoare, mai ales că, în dreapta domnului Clim, figura unul dintre chelarii banilor publici trimiși de la Centru: domnul Andrei Scutelnicu, subprefect de Ilfov, înființat la ședințele consiliului local de la Otopeni imediat după ce Jilțul a fost eliberat din pricina șanțurilor pline cu ”rahat”, pe care Dregătoria din Otopeni le numește sistem de canalizare.
Apariția domniei sale coincide cu surpinzătoarele vizite nocturne în teren ale președintelui CJ Ilfov, Hubert Thuma, la granița cu Otopeniul, la scurt timp după ce Domnul Gheorghe a primit invitația la ”Beciul Domnesc”.
Tot domnul Scutelnicu, stors de spirit administrativ dictat de la Centru și abuzat cu întrebări de bun simț precum „de ce nu se face nimic cu canalizarea, de 13 ani, și se tot fura în continuare?”, și a pus efectiv mâinile la ochi, la un moment dat, preț de câteva secunde.
A, și a mai fost un moment Mastercard când colțul în care eram eu se transformase în peluză de stadion. Cred ca s-a oprit și ventilatorul leptopisetului atunci când domnul Clim a pocnit din degete și a făcut un “Şșș” cu degetul ridicat către vecinii mei.
Mie mi-a plăcut Cartea Junglei şi chiar şi acum, adult în toată firea, mi-e frica de Kaa, pitonul care făcea vrăji, ciung natural și fără degete fiind. Mai ales că, la fața locului, eram și eu cu ceafa lată.
În fine, călătoria mea în trecut a vizat fix problema canalizării orașului, despre care Buletin de București a tot publicat si va mai publica în perioada imediat următoare. Sau despre cum, chiar și în Evul Mediu, e nevoie, totuși, de bun simț administrativ de secol 21.
Atât din lanțuri, pup mâna la boieri, la revedere!
CITEȘTE ȘI
