N-aș putea sa-mi șterg vreodată din memorie acea imagine cu stația în mână, înconjurat de lumini și microfoane, când întreaba poruncitor și explica doct cum stă treaba. Cum verifica el ad-hoc hârtii uitate prin sertare cu un angajat aflat în crucea nopții fix lângă dosarul/fișetul/calculatorul cu pricina.
Cum s-a urcat el în vârful furunculului administrativ cu o tehnică răsuflată demult prin țări civilizate și împrumutată fără niciun fel de jenă și de varianta sa feminină care, la scurt timp după alegerile din 2016, organiza comandamente de urgență de față cu presă, tot prin stație, pentru o iarnă absentă, în fața Primăriei Generale. Pentru că, nu-i așa?!, înainte de toate, dincolo de morți și răniți, imaginea este totul pentru cadavrele morale, mai ales pentru cele de pe frontispiciul politicii dâmbovițene.
Și-a adus până și copiii pe altarul „nevinovăției” sale, a urlat, a fost „abuzat”. „Nevinovat!”, a răsunat cu ecou propaganda plătită din bani publici. Și a funcționat, și a mai luat un mandat, fruntea sus, nimic nu s-a întâmplat. Desigur, sunt dubii mari cu privire la nivelul de percepție al unui fost ospătar al nomenclaturii comuniste.
Cum să pricepi vreodată că din cauza aceluiași sistem defect pe care îl reprezinți și care ți-a permis să te cocoți pe acoperișuri de instituții administrative, cu panglica tricoloră pe piept, s-a ajuns la moartea și mutilarea unor copii? Cum să ai capacitatea de a pricepe responsabilitatea tragediei, când tu în jurul tău ai cultivat o politică a clanului, unde competența și regulile sunt la fel de importate precum șprițul și grătarul de la o cumetrie? Cum să ai onoare, când până și pentru un banal permis de conducere a fost nevoie de P.C.R.?
Cum? Cu „nevinovăție”, evident.
Sunt opt ani de la Colectiv, opt ani de „nevinovăție”. Cât două mandate pe muchie. La mulți ani, Piedone!
