Pe 4 martie 1977 a avut loc o tragedie întipărită în mentalul colectiv, dar poate prea puțin rostită pe buzele bucureștenilor, în prezent. 56 de secunde au fost suficiente pentru a schimba viețile a milioane de oameni. În urma cutremurului, 1.578 de oameni au murit. Cei mai mulți în București. Peste 11.300 au fost răniți. „Tovarășul secretar general”, Nicolae Ceaușescu, a avut nevoie de aproximativ o oră, cât a durat ședința de la Sala Omnia – fosta sală plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, pentru a ne altera prezentul.
Povestea „cutremurului neștiut”
Povestea „cutremurului neștiut” este dusă mai departe cu ajutorul lui Andrei Ursu, fiul inginerului disident Gheorghe Ursu – cel care a plătit cu propria viață pentru că s-a împotrivit deciziei de sistare a lucrărilor de consolidare, precum și al Asociației pentru Reducerea Riscului Seismic – Re:Rise.
Scopul nostru este foarte precis, reducerea riscului seismic, care în termeni simpli înseamnă mai puține pierderi de vieți omenești și mai puține pierderi materiale la următorul mare cutremur.
Matei Sumbasacu, inginer Specializat În Cutremure și Fondator Re:Rise
Ședința de la 4 iulie 1977 a fost adusă în fața bucureștenilor printr-un spectacol de reenactment teatral bazat pe stenograma acesteia. Reprezentația a avut loc în chiar în Sala Omnia, locul unde „tovarășul secretar general” ordona, cu 47 ani în urmă, ca toate lucrările de consolidare a clădirilor afectate de cutremurul din martie să fie oprite.
Consider aceasta nu sfaturi – ordine obligatorii, şi de partid şi de stat, şi trebuie executate în întregime!
Stenograma ședinței din 4 iulie 1977
La acel moment, circa 300 de persoane, ingineri, arhitecți, lideri de partid și ai administrației locale, au fost convocate la o ședință urgentă.
Joi seara, 4 iulie 2024, aproximativ 80 de persoane, printre care mă număr și eu, au așteptat în parterul clădirii, în încercarea de a simți pe propria piele, măcar o frântură din emoțiile celor prezenți la ședință de partid.
Selfie-uri cu casca de protecție
Majoritatea dintre noi eram destul de tineri, undeva pe la 20-30 ani. Nu am prins cutremurul din ’77, însă am auzit povești pe care ni le-au spus părinții sau bunicii. Povești despre cei care au ieșit terifiați în stradă, în pijamale, capoate, cum au apucat. Povești despre cei care au murit prinși sub dărămături. Povești despre molozul ce inunda Capitala.
Sala Omnia a fost proiectată în 1967 de arhitectul Cezar Lăzărescu. Odată cu trecerea timpului, nefiind utlizată, clădirea s-a degradat. Din motive de siguranță, toți cei prezenți, cu excepția actorilor, am fost nevoiți să purtăm căști de protecție.
Uitându-mă în jur, întâlneam priviri curioase care analizau pereții decojiți de tencuială, grămezile de materiale de construcții formate în colțuri. Cei mai mulți au venit în grupulețe, alături de parteneri, prieteni sau familie. Cât așteptau să intre toată lumea, își făceau poze râzând. Cum spațiul este de obicei închis, mulți dintre noi pășeam pentru prima dată în clădire. Per total, atmosfera era veselă, se făceau selfie-uri, se auzeau chicoteli.
Odată ce am urcat în sala de conferințe de la etajul 1, atmosfera s-a schimbat. Din partea celor din jurul meu, auzeam, cel mult, câte o respirație mai greoaie. Nimic altceva.
„Ordinul criminal”
După o scurtă introducere a subiectului, a început spectacolul. Cei cinci actori își ocupaseră locurile pe scena din fața sălii. Cu reflectoarele ațintite spre el, „tovarășul secretar general” declara ședința începută.
Primul care a luat cuvântul a fost „Ion Dincă”, primarul general al Capitalei de la acea vreme. După o trecere prin revistă a principalelor acțiuni întreprinse la nivelul Capitalei, în care nu a ezitat să declare o parte din „lucrările de reparații și consolidări” ca fiind „nejustificate” sau „exagerări” a venit rândul edililor de sector să prezinte raportul.
De asemenea, au fost unele cazuri cînd proiectanţii, sub influenţa cererilor locatarilor, au prevăzut în proiecte lucrări care, trebuie să le spun, nejustificate, de reparaţii şi consolidări; şi în toate aceste probleme, fără îndoială, în primul rînd eu n-am intervenit pentru ca să pun capăt acestor exagerări care se fac în problema reparaţiilor.
Stenograma ședinței din 4 iulie 1977
Nesiguranța edililor de sector se simțea în voce. Deseori, în timp ce prezentau situația din sector, erau întrerupți și acuzați că „au distrus Capitala”. În discursul ceaușist, decopertarea pare să fi fost mai degrabă sinonim cu demolarea decât o tehnică necesară în vederea consolidării.
Singura care pare să-i fi ținut piept secretarului general a fost Adriana Moraru, prim-secretara Sectorului 2, pusă în scenă de Silvana Mihai. În rest, șefii de sector se bâlbâiau, își țineau umili capul plecat sau ridicau din umeri neputincioși. Asta, în timp ce „miliția” se plimba constant prin sală.
Reprezentația a durat circa 45 minute și s-a încheiat cu „ordinul criminal”, prin care Nicolae Ceaușescu interzice continuarea expertizării imobilelor și a lucrărilor de consolidare. Cu un ton poruncitor, declară că reparațiile trebuie să se încheie până la 23 august, sub pretextul că au existat plângeri din partea cetățenilor.
De astăzi, am dat ordin la Miliţie şi Procuratură: îi arestează şi îi trimite în închisoare cine mai intră în casa oamenilor!
Stenograma ședinței din 4 iulie 1977
„Din delirul unui om ni s-a falsificat realitatea”
Printre cele 300 de persoane prezente la ședința din 4 iulie 1977 se numără și inginerul disident Gheorghe Ursu, șeful de proiect al blocului Aro-Patria.
După cum spunea chiar fiul acestuia, Andrei Ursu, prezent la spectacol: este foarte posibil ca, în seara de 4 iulie 2024, unul dintre noi să fi ocupat locul tatălui său. Evenimentul s-a încheiat cu discursul său în care povesteșe cum, în urma ședinței, Gheorghe Ursu a fost măcinat de sentimentul de vinovăție. Își reproșa că nu a avut curajul să se opună dictatorului.
Conștiința l-a împiedicat să se supună „ordinului criminal”, motiv pentru care a semnalat sistarea prematură a consolidării imobilelor, printr-o scrisoare la postul de radio Europa Liberă, lucru care a însemnat condamnarea sa la moarte.
În noiembrie 1985, după zile de tortură în care a refuzat constant să-și toarne apropiații și să se dezică de scrisoarea de la Europa Liberă, Gheorghe Ursu moare la Spitalul Penitenciar Jilava.
Mușamalizarea deciziei de sistare a lucrărilor de consolidare ne afectează și în prezent, prin miturile răspândite în jurul nostru de vecini, administratori de bloc. Câteodată, chiar de noi înșine. Probabil, cei mai mulți dintre noi ne gândim la pericolul unui cutremur o dată pe an, pe data de 4 martie.
CITEȘTE ȘI:
