Bun găsit, dragi prieteni! În urmă cu aproape un an, după o ședință intensă în redacția Buletin de București, în urma cărora mi-au descoperit calitățile, șefii mei au decis că e cazul să-mi încep cariera de jurnalistă. Primul meu reportaj a fost ăsta, despre festivalul florilor din Drumul Taberei, care era la prima ediție. Normal că nu puteam rata ediția din acest an! Am vrut să văd ce s-a schimbat, dacă e mai bine decât anul trecut, câtă lume vine, dacă găsesc niște cașcaval bun… Anul acesta am ales să merg cu mami și bunica, s-o scot și pe ea în lume, să își dea seama ce face cu adevărat un jurnalist, să vadă cât de importantă e munca noastră pentru întreaga societate.
Așa cum v-am obișnuit, vă las mai jos pozele pe care le-am făcut. Am pornit de acasă spre metrou, foarte încântată de noua aventură, mai ales că participă la ea și bunica.
Ajunsă lângă Parcul Drumul Taberei, m-au izbit un val imens de căldură, muzica tare din boxe și puhoiul de oameni, venit să admire florile.
De anul trecut și până acum am mai scăpat de anxietatea pe care mi-o dau mulțimile, dar tot nu m-am obișnuit cum trebuie cu atâția oameni în jur. Așa că am ales să fugim repede spre grădinile unice, realizate de iubitorii de flori. Aici, la intrarea în parc, mi-am făcut poza asta cu bunica, să avem o amintire împreună. Nu știu cum se numesc florile din spatele meu, dar au culori frumoase.
În plină hărmălaie, l-am descoperit pe acest domn, care dormea dus. Cred că a urcat și el multe scări, cum am făcut eu. Altfel nu înțeleg cum ar fi putut dormi cu atâta lume în jur, în gălăgia aia.
De pe pod, parcul se vede mai bine.
În căutarea unei grădini care să merite atenția mea, m-am întâlnit cu băiețelul acesta. A venit spre mine, m-a îmbrățișat direct și a vrut să mă ia acasă la el. A spus că și-a dat seama că „am față de cățelușă bună”. Bunica i-a spus că îi pare rău, dar nu mă poate da, iar el a plecat oleacă supărat. Recunosc, prieteni, că mi-a stat un pic inima: dacă bunica chiar hotăra să mă dea? Că mami spune despre ea că e cea mai generoasă ființă din lume. Totuși, se pare că nu-i CHIAR ATÂT de generoasă: cățelul nu și-l dă, totuși. Despre Nora, pisica noastră fără un ochi, spune că tot vrea s-o dea cadou cuiva. Dar pe Nora n-o vrea nimeni, în afară de mami. Satisfăcută de această constatare, ne-am dus mai departe.
Am ajuns într-o grădină unde erau niște măciulii mov. Habar n-am cum se numesc, să gust din ele n-am putut, că erau prea sus, dar mi-am făcut poză cu mami.
Aici am găsit niște flori roșii, frumoase, bogate, și cum pe mine mă prinde roșul, am decis să fac o mică ședință foto cu bunica.
Îl mai știți pe băiețelul care voia să mă ia acasă? Și-a adus și prietenii! Iar acum toți voiau să mă ia la ei acasă! Dacă mă răpesc? Dar tot am stat câteva minute cu ei, că mângâierile sunt bune.
Apoi am găsit CEL MAI MARE buchet de flori pe care l-am văzut în viața mea de cățel. Am vrut să-l iau acasă, dar nu m-au lăsat mami și bunica. Au spus că ar fi furt, că parcul e plin de paznici, că „luatul acasă” din mintea mea e o adevărată infracțiune. Trist tare.
Am fost curioasă dacă anul acesta voi găsi iarba mâței pentru pisicile mele. N-am găsit. Dar am nimerit în această grădină al cărei mesaj m-a dat un pic peste cap. „Ce viitor alegi?” parcă nu se potrivește cu semnul care interzice cățeilor să se apropie. Sau o fi vorba de vreun viitor fără câini? Cu cine s-ar mai împrieteni oamenii dacă n-am fi noi? Nu mi-a plăcut aici, că prea tare m-a tulburat mesajul ăsta.
De supărare am nimerit într-un labirint cu flori uriașe. Am vrut să mănânc iarba de pe jos, dar n-am fost lăsată să gust din această grădină, să aflu dacă e măcar un pic digerabilă! Offf, e tare greu când oamenii îți interzic să faci ce-ți cere sufletul!
Pe lac era o grădină plutitoare, dar nici urmă de barca aia cu flori anunțată de primarul Ciprian Ciucu. Am văzut mai apoi, pe Facebook, că a vâslit el până în mijlocul apei, într-o mare de petale roșii. Pe mine nu m-ar fi plimbat cu barca aia!
Apoi am întâlnit-o pe Zâna Primăverii: o fetiță absolut SU-PER-BĂ, care m-a mângâiat minute în șir. Recunoscătoare, am lins-o și eu pe mână. Ba chiar am sărit și la bătaie, la o altă cățelușă care voia să se apropie. Bunica m-a certat: „Lisa, dar tu ești reporter! Tu nu ai voie să te bați pe stradă! Nu ești golancă!”. Pfiuuu! Auzi! GO-LAN-CĂ!!! Eu!
De supărare, mi-am abandonat un pic misiunea și am ales să fiu cățel. Și să mă miros și joc un pic cu băieții ăștia doi, care păreau foarte interesați de mine.
Am mai făcut câteva poze de pe podul mare, suspendat, și mi-am dat seama că am obosit rău.
Așa că am refuzat să mai merg și am băut apă.
Iar când mami a zis, ofticată din cauză că n-am mai vrut să merg: ”Lisa, hai acasă!”, m-am bucurat nespus.
Cam atât a fost de aici, prieteni. Ne vedem la ediția de anul viitor. 🙂
Eu sunt Lisa, reporter canin la Buletin de București.
