Întocmai ca scrisoarea pierdută a lui Tipătescu, un memorandum este cel care face valuri între instituții în aceste zile în care este pus la îndoială accesul românilor la servicii de sănătate. Dar memorandumul este doar vârful aisbergului format din teancuri de hârţoage de prin birouri. În această poveste mai sunt un OUG şi un memoriu. Astfel încât, până să ajungă cu stetoscopul la pacient, medicii trebuie să înoate printr-o mlaştină de hârtii, de nu mai apucă să vadă malul.
De fapt, hârtiile nu ajung în cabinetele lor, e doar o metaforă. De „red tape-ul” atât de urât de anglo-saxoni se ocupă managerii şi şefii politici. Hârtiile nu ajung, dar consecinţele da. Din cauza mult-hulitei ordonanţe 90, supranumită ordonanţa austerităţii, spitalele au de suferit. Managerii nu mai pot face investiţii, nu mai pot repara aparatură, nu mai pot cumpăra un vârf de ac fără să rişte amenzi serioase. Şi-aici intervine memorandumul. Ciolacu a spus că o astfel de misivă trimisă la Guvern ar debloca bani din fondul de rezervă pentru spitalele în nevoie. De parcă fondul de rezervă e sac fără fund. Fondul de rezervă ar trebui să fie folosit în situaţii de urgenţă, nu în alocări disperate pe ultima sută de metri, generate de greşeli administrative.
Dar… aici suntem. În cazul spitalelor bucureştene, acest memorandum care ar trebui să fie dalta care ciopleşte statuia strâmbă a OUG 90 a fost trimis de ASSMB nu la Guvern, cum v-aţi fi aşteptat, ci – vivat birocraţia! – la Primăria Capitalei. Asta pentru că PMB este instituția ordonatoare de credite şi abia ea poate să trimită mai departe către Palatul Victoria. În răstimp, medicii trag de sfoara clopotelor de cart, dar nu îi aude nimeni. Poate, cel mult, pacienţii care îşi aşteaptă reţetele la cozi, pe coridoarele înguste ale spitalelor…
Ce a fost înainte de memorandum
Un memoriu, ce să fie! Da, înainte de memorandum, managerii de spitale din Bucureşti în frunte cu şefa lor instituţională, au trimis un memoriu către Guvern. Un memoriu prin care cereau modificarea ordonanţei.
Unde e vina că lucrurile se învârt în spirala asta curat-murdară a birocraţiei? Nimeni nu ştie, dar poate aflăm dacă trimitem, în plus, un e-mail, o adresă, o scrisorică, dacă facem o petiţie ori mergem cu jalba-n proţap. Noi, cei care nu suntem acum în spital. Pentru că ceilalţi se căznesc să-şi vadă de tratamente şi pastile, în vâltoarea asta administrativă stârnită de o ordonanţă făcută pe genunchi.
Şi-ar mai fi cei care ar putea să întrerupă acest dans al steagurilor lui Pristanda. Dar cine are destul de multă putere executivă? Managerii se plâng la ASSMB, ASSMB-ul la Primărie, Primăria la Guvern, iar guvernanţii aşa-zis responsabili cotesc totul despre Casa Naţională de Asigurări de Sănătate… Pacienţii rămân cu buza umflată iar noi, toţi, ceilalţi cu întrebarea… Eu cu cine mă tratez? Pardon… votez?!